Poezia Cătălinei Bălan mi-a atras atenția încă de la volumul ei de debut, „Cutii” (Editura Paralela 45, 2019), în care am găsit imagini și perspective proaspete, dinamice și, totodată, foarte concentrate asupra omului din spațiul urban. Era acolo o privire atentă la felul în care orașul modifică sensibilitatea, cum spațiul locuit devine spațiu interior (și invers), cum detaliile aparent mărunte capătă valoare existențială. Cătălina Bălan avea deja, la momentul debutului, un spirit fin de observație și de asociere imagistică, o ironie bine dozată, o luciditate și o capacitate de a transforma realitatea imediată în secvențe poetice.
Volumul „De partea bună a hărții” (Editura Paralela 45, 2025), continuă, în mare măsură, această linie, dar o extinde într-o construcție mai amplă, mai stratificată. Cartea poate fi privită ca un spectacol performativ și imersiv, ca o fuziune colaborativă în care poezia intră în dialog cu imaginea, designul grafic, lectura în voce a autoarei, sunet și textele altor autori (Ghenadie Popescu, Sergej Timpofejev, Sorina Popescu, Diana Iepure). Avem de-a face cu o operă de concept, care lărgește noțiunea de autor al unui produs literar și urmărește reconstituirea unor stări, recuperarea unor bucurii, întoarcerea timpului, readucerea la viață a unor momente care păreau fixate doar în fragmentele memoriei.
În centrul volumului se află povestea unei familii și a eului care își definește locul în această poveste. Prima parte a cărții are caracterul unei cronologii personale. Anii copilăriei, amintirile de familie, vara, grădina, bunicii, nunta, dragostea, limba franceză – toate alcătuiesc o hartă afectivă.
Personajul poetic se află între spații și patrii: Republica Moldova, România, Franța. Din acest punct de vedere, volumul devine o carte de vizită a unei sensibilități basarabene de la începutul secolului XXI. Este o sensibilitate care caută confort și regăsire într-o lume mare, dar care înregistrează și singurătatea, distanța, nevoia de a înțelege de unde vine și unde se află.
Partea a doua („Oasele”) și a treia („Viața noastră urbană”) a cărții schimbă ritmul poetic. Textul devine mai concentrat, minimalist, are imagini mai dense. Totul se organizează în jurul unor gesturi, notații cotidiene, intersecții umane, clipe surprinse și oprite din mers. Se simte ceva japonez în jurnalul urban al Cătălinei Bălan (ceva care mi-a amintit de „Însemnările de căpătâi” de Sei Shōnagon): atenția la secvența scurtă, la notația care nu explică excesiv, la momentul prins în propria lui lumină. Viața de zi cu zi se transformă aici într-un inventar interior. Orașul devine un spațiu al observației. Obiectele, oamenii, gesturile și intersecțiile prind individualitate. Totodată, chiar și atunci când lucrează cu forme scurte, poate fi simțită o respirație poetică largă a autoarei. În spatele notației fragmentare și minimaliste se simt luciditatea, autoironia, umorul discret sau, mai exact, zâmbetul.
În volumul „De partea bună a hărții”, Cătălina Bălan, prin intermediul unei poeziei confesive, interiorizate și, totodată, profund ancorate în realitatea istorică, socială, (geo)politică a timpului și spațiului din care face parte, construiește o hartă a sensibilității lăuntrice, iar harta aceasta are puncte luminoase, zone tulburi, fragmente șterse, drumuri refăcute, locuri și stări în care memoria se oprește, pe care le retrăiește, le salvează și le trece de partea bună a lucrurilor, a vieții.
Comentarii
Trimiteți un comentariu