Poate Cuvântul să salveze lumea? Mai ales într-o epocă în care cuvintele se consumă repede, se multiplică fără măsură și sunt adesea golite de sens. În această întrebare se concentrează una dintre tensiunile cărții „Lumea, între paranoia și metanoia”, semnată de poetul și eseistul Teo Chiriac, președinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova.
Notațiile meditative, compoziția fragmentară a cărții, împletirea unei voci poetice cu cea metafizică apropie textele din acest volum, apărut la Editura Arc în anul 2026, de capodopera eseistică a lui Michel de Montaigne, care își explica cele scrise astfel: „Aici sunt gândurile mele trecătoare, prin care nu caut să ofer cunoștințe despre lucruri, ci despre mine însumi” (trad. de Vlad Russo). Într-un fel asemănător, Teo Chiriac nu doar descrie lumea din afara sa. El o trece prin propria sensibilitate, prin propriul filtru moral, poetic și spiritual.
Unul dintre fragmentele memorabile ale cărții a devenit, pentru mine, următorul: „De-a lungul vieții am scris sute și mii de cuvinte. Nu însă și cuvântul care să mă reprezinte în totalitate, care să-mi exprime adevărata esență. De aceea trebuia, trebuia să-l scriu. Știam că acel cuvânt e splendid, e atotputernic, e miraculos. (…) Dar, mă gândeam, mai presus de toate, că acel cuvânt primordial ar salva lumea noastră decimată de știri false și aproximații, de ignoranță și prostie; ar îndrepta-o, poate, pe calea adevărului” (p. 23).
Teo Chiriac scrie într-o epocă a inflației verbale, dar continuă să creadă în cuvânt. Scrie într-o epocă a neîncrederii, dar continuă să caute adevărul. Scrie într-o epocă a zgomotului, dar nu abandonează ideea unei rostiri limpezi, necesare, responsabile.
Lumea din cartea lui Teo Chiriac este alcătuită din partea de afară și partea lăuntrică, din macrocosmos și microcosmos: „Privind cerul, tu vezi nu doar nemărginirea de dincolo de tine, ci și nemărginirea din interiorul tău. Vezi neantul din tine, unde se învârt planetele, unde apar constelații de gânduri, viziuni și sentimente” (p. 55). Între aceste lumi există o interdependență firească, un dialog continuu, o dialectică discretă. Dezordinea lumii se răsfrânge în dezordinea minții, iar limpezirea interioară poate deveni o formă de împotrivire la dezechilibrul general. La Teo Chiriac, această idee capătă o expresie poetică și morală: omul nu poate salva lumea prin gesturi grandioase, dar o poate împiedica să se prăbușească definitiv prin luciditate, prin frumusețe, prin rostire responsabilă și prin ordinea pe care o apără în propria conștiință.
Și aici, revenim la titlul cărții, „Lumea, între paranoia și metanoia”. Pe de o parte, paranoia: lumea fricii, a suspiciunii, a dezinformării, a violenței și a dezordinii morale. Pe de altă parte, metanoia: posibilitatea unei schimbări lăuntrice, a unei întoarceri spre adevăr, spre cuvântul pur, spre poezie și iubire ca forme de salvare. Între aceste două limite se mișcă reflecția lui Teo Chiriac și chemarea umanistă pe care o practică: „Omul de creație (un bun cunoscător și, de ce nu, un susținător al celor mai avansate realizări ale științei și tehnicii) uită prea des de rolul său esențial, acela de agent al lumii spirituale. Fiindcă omul de spirit (filozoful, poetul, artistul în general) este înzestrat cu putere și forță creativă pentru a se angaja plenar în procesul de evoluție și perfecționare a gândurilor și ideilor, a sentimentelor și emoțiilor” (p. 52).
Avem în față, așadar, o carte a lucidității și a trăirii poetice intense; o carte care se cere citită cu atenție, cu răbdare, cu o anumită disponibilitate interioară; o carte scrisă de un autor care vede fisurile timpului nostru, dar nu se mulțumește să le inventarieze, „pentru a spune unele adevăruri simple despre viață și moarte, credință și morală, bine și rău” (p. 205). Iar pentru aceasta îi suntem recunoscători autorului.
Comentarii
Trimiteți un comentariu